Ierunca definitie

ierúncă (ierúnci), s. f. – Urzică (Bonasia betulina). – Var. iruncă. Origine incertă. Pare a fi în legătură cu sl. jarębĭ, jarębĭca „potîrniche” (Cihac, II, 149; Scriban), însă der. directă este dificilă. Drăganu, Dacor., VI, 284, se gîndea la sb. jaruh „de primăvară” sau bg. jarka, jarica „puișor”. substantiv femininieruncă

ĭerúncă f., pl. ĭ (vsl. ĭarembĭ, rut. órĕabka). Găinușă de munte, gotcă, fr. gelinotte (tétrao bonasia). – În est și iruncă. substantiv femininĭeruncă

ierúncă s. f., g.-d. art. ierúncii; pl. ierúnci substantiv femininieruncă

ieruncă f. Mold. găinușă (Tetrao tetrix). [Origină necunoscută]. substantiv femininieruncă

IERÚNCĂ, ierunci, s. f. Pasăre cu penele brune-roșcate împestrițate cu pene albe, negre și cenușii, cu un cerc roșu în jurul ochilor și cu un moț pe cap, vânată pentru carne (Tetrastes bonasia); brădioară. – Cf. sl. jarenbĭ. substantiv femininieruncă

IERÚNCĂ, ierunci, s. f. Pasăre cu penele ruginii, cu un cerc roșu în jurul ochilor și cu un moț pe cap, care trăiește în alunișuri (Tetrastes bonasia); Găinușă-de-alun, v. găinușă. Prin frunzare cu răcoare, Zorile au dat în floare Și s-aud țipînd ierunci Printre trunchiurile lungi. DEȘLIU, M. 62. Într-o margine de brădet tînăr săriră ierunci, cîrcîind. SADOVEANU, F. J. 371. Cîte o ieruncă pitulîndu-și puii sub frunze crestate de feregă. C. PETRESCU, R. DR. 6. În județele de munte ale Moldovei... acele pasări, mai mari decît un sitar și împodobite cu sprîncene roșii, ca cocoșii-sălbatici, poartă numele de ierunci. ODO­BESCU, S. III 34. substantiv femininieruncă

brădișoară f. pasăre sălbatică, numită în Mold. ieruncă. [Lit. pasăre sălbatică ce petrece prin brădiș]. substantiv femininbrădișoară