țara definitie

TÁRĂ1 s.f. Greutatea unui vehicul sau a ambalajului unei mărfi, al unui obiect etc.; dara. [Var. tará s.f. / < ngr. tara]. substantiv feminin tară

TÁRĂ2 s.f. Defect (fizic sau moral) ereditar; meteahnă, cusur, deficiență. [Cf. fr. tare, it. tara]. substantiv feminin tară

TÁRĂ1 s. f. greutatea unui vehicul sau a ambalajului unei mărfi, al unui obiect etc.; dara. (< fr., ngr. tara) substantiv feminin tară

TÁRĂ2 s. f. defect (fizic sau moral) ereditar; meteahnă, cusur, deficiență. (< fr. tare) substantiv feminin tară

*táră f., pl. e (it. tara. V. dara). 1. Dara, 2. (după fr.) Defect fizic orĭ moral moștenit: acest copil are tara hoțiiĭ. substantiv feminin tară

táră s. f., g.-d. art. tárei; pl. táre substantiv feminin tară

TARÁ s. f. v. tară1. substantiv feminin tara

TÁRĂ1, tare, s. f. 1. Dara. 2. Nume dat unor greutăți nemarcate formate din diferite bucăți de metal sau de sticlă, care se folosesc la diferite cântăriri de laborator. 3. (Mil.) Denumire pentru caracteristicile fizico-chimice de bază ale pulberii (3). [Var.: tará s. f.] – Din ngr. tára. substantiv feminin tară

TÁRĂ2, tare, s. f. Defect fizic sau moral (ereditar); meteahnă. – Din fr. tare. substantiv feminin tară

țấră, -e, s.f. – Cantitate mică din ceva. O țâră = un pic, un strop, puțin. În expr. a se face țâră = a se rupe, a se face bucăți. „Că de nu-i îndărăpta, / Din vârv până-n rădăcină / Te fac țâră și făină” (Papahagi 1925: 280). – Posibil cuvânt autohton (Brâncuși 1983); Cf. alb. cërre (MDA). substantiv feminin țâră

!țấră (pop.) s. f., g.-d. art. țấrei; pl. țấre substantiv feminin țâră

țî́ră f. (d. țîr 1). Maĭ ales în Olt. Fam. (o țîră). O leacă, un pic, puțin: o țîră de apă, de mîncare, de vreme. Vest. Est. Cu țîra saŭ țîra-țîra, cu țîrîita, cîte puțin: a plăti țîra-țîra. Trans. Un suman țîră, un suman hărtănit, ferfeniță. substantiv feminin țîră

țără f. 1. picătură; 2. fig. mică cantitate, puțin de tot: o țără de pâine; 3. moment: numai o țără cât a stat de s’a uitat CR. [V. țăr!]. substantiv feminin țără

ȚẤRĂ, țâre, s. f. (Pop.) Ruptură, zdreanță. ◊ Loc. adj. și adv. O țâră = puțin, nițel. ◊ Expr. A se face țâră = a) a se rupe, a se face bucăți; b) a se ghemui de frică. - Et. nec. substantiv feminin țâră

țáră (țắri), s. f.1. Stat. – 2. Patrie. – 3. Cîmp. – 4. Popor, lume. – Var,. înv. țeară. Mr. țară „pămînt”, megl. țară. Lat. tĕrra (Pușcariu, 1712; REW 8668), cf. vegl. tyarra, it., port., prov., cat. terra, fr. terre, sp. tierra. Pentru evoluția semantică izolată din rom., cf. Șeineanu, Semasiol., 184 și Balotă, R. hist., 1937, p. 61-9. – Der. țăran, s. m. (sătean); țărancă, s. f. (săteancă); țărăncuță, s. f. (țărancă tînără; Arg. bilet de 500 lei), ultimul sens, datorită efigiei sale; țărănatic, adj. (înv., rustic); țărănesc, adj. (de țară, rustic); țărănește, adv. (rustic); țărăni, vb. refl. (a trăi ca la țară); țărănie, s. f. (stare de țăran); țărănoi, s. m. (țărani, mulțime de țărani); țărănism s. n. (mișcare și partid politic, fondat de Ion Mihalache în 1918); țărănist, adj. (membru al partidului țărănesc român); țărînă (var. țăr(i)nă, țerină), s. f. (pămînt, ogor, arătură), de la țară cu suf. -inăsl. -ino (Tiktin; der. din lat. terrῑna, propusă de Pușcariu 1714; Iordan, Dift., 115 și REW 8672, este mai puțin probabilă). – Din rom. provine rut. cara „mulțime” (Miklosich, Wander., 10; Candrea, Elemente, 403), pol. cara (Miklosich, Wander., 13), rut., rus. caranin „cultivator” (Vasmer, III, 282). substantiv feminin țară

țáră, țări, s.f. – 1.Teritoriu ale cărui contururi geografice pot fi precizate și care se caracterizează prin trăsături distincte ale culturii populare. O entitate spirituală în care oamenii au aceiași imagine despre lumea din afară, aceleași norme în relațiile dintre ei, aceleași comportamente. O țară este pentru ei o stare de conștiință, este identitatea pe care o prețuiesc și de care sunt mândri. O țară este o uniune neîntâmplătoare de comunități formate din neamuri corelate etnic, potrivit statutului fiecăruia (M. Pop 1984: 5-6). Țara Maramureșului, Țara Lăpușului, Țara Chioarului, Țara Codrului etc. 2. Spațiu intravilan al localităților de la poalele muntelui, situate pe malurile cursurilor de apă: „Voi la țară-ți coborî” (TM 4); „Și zburară jos, la țară, / La fântâna gălbioară” (Calendar 1980: t. 11); (ref. la termenul vaiog): „Se folosește la țară, adică în satele de șes” (ALR 1971: 246). 3. Gospodăria și satul, mai puțin muntele și codrul: „Că-i fată din satul meu / (...); / Că-i fată din a me țară” (Calendar 1980: 74); „Poate rămâne satu' / Dacă nu ești, bade, tu; / Poate rămâne țara / Dacă nu ești dumăta” (Calendar 1980: 93); 4. Lumea de dincolo, Celălalt Tărâm: „Mândruc, struțuc de violă / Unde meri în altă țară / Cu moartea de-a subsuoară?” (Calendar 1980: 112). Drumu' Țării, “drumul principal sau strada principală de la șosea„, toponim semnalat în toate localitățile din Maramureș (Faiciuc 1998). – Lat. terra „pământ”; în celelate limbi romanice, sensul de țară a fost acoperit de urmașii lat. „pagensis” > it. paese, fr. pays, spais, ptg. pais (Rîpeanu 2001). substantiv feminin țară

țáră s. f., g.-d. art. țắrii; pl. țări substantiv feminin țară

țáră f., pl. țărĭ (din *țeară, d. lat. tĕrra, pămînt; it. pv. pg. terra, fr. terre, sp. tierra). Mare întindere de pămînt, maĭ ales deosebită de alta pin [!] locuitor saŭ pin [!] guvern: România e țara Românilor, Austro-Ungaria era o țară poliglotă. Locuitoriĭ acesteĭ întinderĭ: toată țara s´a sculat. Patrie: a muri pentru țară. La țară, la sat, în teritoriŭ rural: a trăi la țară. Țara Românească, numele oficial și popular al Munteniiĭ (Ardeleniĭ și Bănățeniĭ, îĭ zic numaĭ țara: mă duc în țară. Și azĭ, familiar, se zice Țara Românească îld. România). substantiv feminin țară

țară f. 1. mare întindere de pământ: în Africa sunt încă multe țări neexplorate; 2. teritoriu: Țara Românească. 3. locuitorii unei țări: cum e țara și obiceiul PANN; 4. patrie, loc de naștere: a-și părăsi țara; 5. întindere de pământ șes și descoperit, în opozițiune cu orașul: petrece vara la țară. [Lat. TERRA]. V. Țară. substantiv feminin țară

Țara f. numele ardelenesc al Munteniei: m’aș duce la badea în Țară POP. substantiv feminin țara

ȚÁRĂ, țări, s. f. I. 1. Teritoriu locuit de un popor organizat din punct de vedere administrativ și politic într-un stat; p. ext. stat. ◊ Expr. Țara lui Cremene (sau a lui Papură-Vodă) = loc fără stăpân, unde fiecare face ce-i place, fără să dea seamă cuiva. (Fam.) Te joci cu țara în bumbi? formulă prin care se atrage atenția cuiva că greșește atunci când subestimează o persoană sau o problemă. A plăti (cât) un colț de țară = a valora foarte mult. A pune țara la cale = a) a conduce, a administra o țară; b) (ir.) a discuta o chestiune importantă (de ordin politic) fără a avea competența necesară; p. ext. a discuta multe și de toate. (Pop.) A se duce la țară (sau în țări) = a se duce în lume. Țara e largă = ești liber să faci ce vrei, să pleci unde vrei. La colț de țară și la mijloc de masă sau la mijloc de masă și la colț de țară = într-un loc ferit de primejdii. Peste nouă (sau șapte) mări (și) peste nouă (sau șapte) țări = foarte departe. A ajunge (sau a se face, a rămâne) de poveste în țară = a i se duce cuiva vestea, a ajunge de pomină. (Fam.) A sta prost (sau rău) cu țara = a nu avea bani. Țara nimănui = a) (în basme) țară fără stăpân; b) spațiu neocupat de armate între două fronturi de luptă; zonă neutră. 2. (în sintagma) Țara Românească = stat feudal românesc, creat la începutul sec. XIV, cuprinzând Muntenia și Oltenia, până la unirea Principatelor. Țările de Jos = denumire dată în Evul Mediu și în epoca modernă teritoriul cuprinzând Belgia, Olannda, Luxemburgul și nord-estul Franței. ♦ (în vechea organizare politică și administrativă a României) Provincie. 3. Regiune, ținut, teritoriu. ♦ Șes. 4. Locul în care s-a născut sau trăiește cineva; patrie. 5. (în opoziție cu oraș) Mediu rural, sat. ◊ Loc. adj. De (sau de la) țară = de la sat; rural. II. 1. Locuitorii unei țări (I 1); popor; națiune; p. ext. oameni, lume. ◊ Expr. A afla târgul și țara = a afla toată lumea. A se pune cu țara = a intra în conflict cu toată lumea. 2. (înv.) Populație de la sate; țărănime. [Var.: (înv.) țeáră s.f] – Lat. terra. substantiv feminin țară

TARÁ s.f. v. tară1. substantiv feminin tara

TARÁ2, taréz, vb. I. Tranz. A efectua o tarare. – Cf. fr. tarer. substantiv feminin tara

Wales n. (cit. Ueilz), sau țara Galilor, provincie la V. de Britania Mare. Moștenitorul coroanei poartă, în Anglia, titlul de Principe de Wales. substantiv feminin wales

Severin n. 1. (Cetatea), oraș vechiu, fosta cap. a Olteniei, azi Turnu-Severin; 2. cetate întemeiată de regii unguri pe la 1230 și comandată de un dregător ungur numit Ban; 3. (Țara), numele Olteniei în sec. XIII; 4. (Noul), episcopie cu reședința în Râmnicul Vâlcii și a cării autoritate se întinde peste toată Oltenia. substantiv feminin severin

a fi țăran / de la țară expr. (vulg.) a fi bădăran / mojic; a fi răuvoitor. substantiv feminin afițăran

a da sfară / sfoară-n țară expr. a lansa un zvon, a da de știre. substantiv feminin adasfară

Muntenia f. 1. sau România-Mare (numită în vechime Țara-Românească, de străini Valahia și de Românii ardeleni Țara), partea României cu munți mai înalți și cu ramificațiuni mai numeroase, coprinsă între Olt, Milcov, Dunăre și Carpați. Muntenia coprinde 17 districte (cu cele 5, din Oltenia) și a avut succesiv de capitală orașele Câmpulung, Curtea-de-Argeș, Târgoviște și București. Ea a fost întemeiată în sec. XIII (1250) de Litovoiu, zis și Litean-Vodă (după tradițiune de Radu Negru, zis și Negru-Vodă), care avu de urmași printre cei mai iluștri pe Mircea cel Bătrân, Mihaiu-Viteazul, Mateiu Basarab. La 1359 Muntenia fu unită cu Moldova într’un singur Stat numit România. Seria cronologică a Domnilor Munteni (cifrele indicând anul urcării pe tron): Seneslav, 1247; Litovoiu, 1250; Tăhomir, 1290; Basarab, 1330; Al. Basarab, 1340;. Vladislav Basarab, 1364; Radu I, 1374; Dan I, 1384; Mircea, 1386; Mihail, 1418; Dan II, 1420; Radu III, 1425; Vlad II. 1430; Dan III, 1439; Vladislav III, 1452; Vlad Țepes, 1456; Radu IV, 1462; Laiot, 1471; Vlad Călugărul, 1483; Radu V, 1496; Mihnea, 1507; Vlad VII, 1511; Neagoe, 1512; Radu Călugărul, 1521; Radu dela Afumati, 1522; Vlăduță, 1524; Moise, 1529; Vlad IX, 1530; Vintilă, 1532; Radu Paisie, 1534; Petru din Argeș, 1535; Mircea II, 1546; Pătrașcu, 1554; Petru Șchiopul, 1560; Alexandru II, 1567; Mihnea II, 1577; Petru Cercel, 1583; Ștef. Bogdan, 1591; Alexandru III, 1592; Mihaiu Viteazul, 1593; Sineon Movilă, 1601; Radu Șerban, 1602; Radu Mihnea, 1611; Al. Iliaș, 1616; Gavril Movilă, 1618; Al. Coconul, 1623; Leon Tomșa, 1629; Matei Basarab, 1633; Const, Șerban, 1654; Mihnea III, 1658; Gh. Ghica, 1659; Gr. Ghica, 1660; Radu Leon, 1664; Anton din Pitești, 1669; Gh. Duca, 1674; Șerb. Cantacuzino; 1679; C. Brâncoveanu, 1688; Ștef. Cantacuzino, 1714; Nic. Mavrocordat, 1716; Mib. Racoviță, 1730; C. Mavrocordat, 1731; Gr. Ghica, 1733; Matei Ghica, 1752; Const. Racoviță, 1753; Scarlat Ghica, 1758: Ștef. Racovită, 1764; Al. Ghica, 1766; Gr. Al. Ghica, 1768; Al. Ipsilante, 1774; Nic. Caragea, 1782; Mih. Șuțu, 1783; Nic. Mavrogheni, 1786; Al. Moruzi. 1793; C- Hangerli, 1797; C. Ipsilante. 1802; I. Caragea, 1812; Al. Șutu, 1818; Gr. Ghica, 1822; Al. Ghica, 1834; Gh. Bibescu, 1842; Barbu Știrbei, 1849; Căimăcămia, 1856-1859. [Muntenia, nume dat de Moldoveni fostului principat al Țârii românești, după lat. TRANSALPINA («Țara de peste munți», cum numiau Ungurii țara românească în limba lor oficială), tradus cu Țara Muntenească sau Muntenia]. Muntenia a fost ocupată de Nemți îm cursul răsboiului austro-român (Noemvrie 1916-Octomvrie 1918). substantiv feminin muntenia

Țara-Nouă f. insulă engleză în fața golfului St. Laurențiu: 270.000 loc, cu cap. St. John. Pescării. substantiv feminin țaranouă

a sta prost / rău cu țara expr. a nu avea bani. substantiv feminin astaprost

Țára de Foc s. propriu f., g.-d. Țắrii de Foc substantiv feminin țaradefoc

Țara-de-Foc f. arhipelag la extremitatea Americei de S. Regiune sterilă și friguroasă, cu vulcani în activitate. substantiv feminin țaradefoc

Țara-de-Jos f. od. numele părții septentrionale a Moldovei, coprinzând ținuturile: Hotin, Dorohoiu, Hârlău, Cernăuți, Suceava, Neamțu, Bacău. substantiv feminin țaradejos

Țara-de-Sus f. od. diviziune interioară a Moldovei antice, coprinzând ținuturile: Iași, Cârligătura, Roman, Vasluiu, Tutova, Tecuci, Putna, Covurluiu, Fălciu, Lăpușna, Orheiu, Soroca. substantiv feminin țaradesus

Țara Bârsei f. V. Bârsa. substantiv feminin țarabârsei

vî́ntură-lume și vî́ntură-țară m. fără pl. Aventurier: un vîntură-țară, niște vîntură-țară. substantiv feminin vînturălume

vântură-țară m. aventurier. substantiv feminin vânturățară

Țara Oltului f. regiunea Transilvaniei din stânga Oltului, spre deosebire de Oltenia care este situată la dreapta râului. V. Făgăraș. substantiv feminin țaraoltului

Țările-de-Jos f. pl. 1. vechiul nume al regatelor actuale Belgia și Olanda; 2. azi numele regatului Olandei. substantiv feminin țăriledejos

*țắrile romấne s. f. pl. + adj. substantiv feminin țărileromâne

Țara Moldovei f. numele obișnuit al Moldovei în documentele interne: nume dat mai întâi părții sud-vestice, apoi întregului principat până la Nistru și Marea-Neagră. substantiv feminin țaramoldovei

Țara Săcuilor f. V. Trei-Scaune. substantiv feminin țarasăcuilor

Țára Româneáscă (Muntenia) s. propriu f., g.-d. Țắrii Românéști substantiv feminin țararomânească

Țara Românească f. nume etnic indigen al Munteniei (în documente și la cronicari) și azi, în limba uzuală, a întregei Românii. substantiv feminin țararomânească

a pune țara la cale expr. 1. a face un plan, a pregăti / a organiza ceva prin consultări comune. 2. a discuta, a sta la taifas / la taclale. substantiv feminin apunețaralacale

Țara Făgărașului f. V. Făgăraș. substantiv feminin țarafăgărașului

Țara Muntenească f. nume topografic al Munteniei. substantiv feminin țaramuntenească

Țara Severinului f. numele vechiu al Olteniei (v. Severin). substantiv feminin țaraseverinului

chior în țara orbilor expr. (peior.) mai bun decât alții în condițiile unei concurențe foarte slabe. substantiv feminin chiorînțaraorbilor

jargoane de popă de țară expr. povestiri sau întâmplări știute de toată lumea. substantiv feminin jargoanedepopădețară

a avea o față de drum de țară expr. a fi ridat substantiv feminin aaveaofațădedrumdețară

peste nouă mări și nouă țări expr. la mare depărtare, foarte departe. substantiv feminin pestenouămărișinouățări

Țara f. numele ardelenesc al Munteniei: m’aș duce la badea în Țară POP. temporar țara

țără f. 1. picătură; 2. fig. mică cantitate, puțin de tot: o țără de pâine; 3. moment: numai o țără cât a stat de s’a uitat CR. [V. țăr!]. temporar țără

Muntenia f. 1. sau România-Mare (numită în vechime Țara-Românească, de străini Valahia și de Românii ardeleni Țara), partea României cu munți mai înalți și cu ramificațiuni mai numeroase, coprinsă între Olt, Milcov, Dunăre și Carpați. Muntenia coprinde 17 districte (cu cele 5, din Oltenia) și a avut succesiv de capitală orașele Câmpulung, Curtea-de-Argeș, Târgoviște și București. Ea a fost întemeiată în sec. XIII (1250) de Litovoiu, zis și Litean-Vodă (după tradițiune de Radu Negru, zis și Negru-Vodă), care avu de urmași printre cei mai iluștri pe Mircea cel Bătrân, Mihaiu-Viteazul, Mateiu Basarab. La 1359 Muntenia fu unită cu Moldova într’un singur Stat numit România. Seria cronologică a Domnilor Munteni (cifrele indicând anul urcării pe tron): Seneslav, 1247; Litovoiu, 1250; Tăhomir, 1290; Basarab, 1330; Al. Basarab, 1340;. Vladislav Basarab, 1364; Radu I, 1374; Dan I, 1384; Mircea, 1386; Mihail, 1418; Dan II, 1420; Radu III, 1425; Vlad II. 1430; Dan III, 1439; Vladislav III, 1452; Vlad Țepes, 1456; Radu IV, 1462; Laiot, 1471; Vlad Călugărul, 1483; Radu V, 1496; Mihnea, 1507; Vlad VII, 1511; Neagoe, 1512; Radu Călugărul, 1521; Radu dela Afumati, 1522; Vlăduță, 1524; Moise, 1529; Vlad IX, 1530; Vintilă, 1532; Radu Paisie, 1534; Petru din Argeș, 1535; Mircea II, 1546; Pătrașcu, 1554; Petru Șchiopul, 1560; Alexandru II, 1567; Mihnea II, 1577; Petru Cercel, 1583; Ștef. Bogdan, 1591; Alexandru III, 1592; Mihaiu Viteazul, 1593; Sineon Movilă, 1601; Radu Șerban, 1602; Radu Mihnea, 1611; Al. Iliaș, 1616; Gavril Movilă, 1618; Al. Coconul, 1623; Leon Tomșa, 1629; Matei Basarab, 1633; Const, Șerban, 1654; Mihnea III, 1658; Gh. Ghica, 1659; Gr. Ghica, 1660; Radu Leon, 1664; Anton din Pitești, 1669; Gh. Duca, 1674; Șerb. Cantacuzino; 1679; C. Brâncoveanu, 1688; Ștef. Cantacuzino, 1714; Nic. Mavrocordat, 1716; Mib. Racoviță, 1730; C. Mavrocordat, 1731; Gr. Ghica, 1733; Matei Ghica, 1752; Const. Racoviță, 1753; Scarlat Ghica, 1758: Ștef. Racovită, 1764; Al. Ghica, 1766; Gr. Al. Ghica, 1768; Al. Ipsilante, 1774; Nic. Caragea, 1782; Mih. Șuțu, 1783; Nic. Mavrogheni, 1786; Al. Moruzi. 1793; C- Hangerli, 1797; C. Ipsilante. 1802; I. Caragea, 1812; Al. Șutu, 1818; Gr. Ghica, 1822; Al. Ghica, 1834; Gh. Bibescu, 1842; Barbu Știrbei, 1849; Căimăcămia, 1856-1859. [Muntenia, nume dat de Moldoveni fostului principat al Țârii românești, după lat. TRANSALPINA («Țara de peste munți», cum numiau Ungurii țara românească în limba lor oficială), tradus cu Țara Muntenească sau Muntenia]. Muntenia a fost ocupată de Nemți îm cursul răsboiului austro-român (Noemvrie 1916-Octomvrie 1918). temporar muntenia

tîrî (tîrắsc, tîrît), vb.1. A tîrîi pe pămînt, a trage după sine. – 2. A înșfăca, a înhăța. – Var. tîrîi, tîri, întîri. Sl. trĕti, trą „a freca” (Cihac, II, 411; Tiktin), cf. sb. trti, ceh. triti. Pentru semantism, trebuie să se pornească de la ideea de „a freca pămîntul”; pentru fonetism, cf. pîrî.Der. tîrîie-brîu, s. m. (zdrențăros, golan); tîrîș (Mold., tîrîiș), adv. (pe jos); tîrîș, s. n. (buștean sau sarcină de lemne transportată prin tîrîre); tîrî(i)tor,adj. (care se tîrăște); tîrîtoare, s. f. (reptilă, unealtă de pescuit pentru a se scufunda); tîrîtură, s. f. (tîrîre, acțiunea de a tîrî; femeie stricată); tîrlan, s. m. (buștean, lemn), cuvînt rar, apare la Sandu-Aldea; tîrlie, s. f. (derdeluș), ultimele cuvinte, cu l expresiv, sînt proprii Munt. verb tranzitiv tîrî

târ'î (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. târắsc, imperf. 3 sg. târá, perf. s. 3 sg. târ'î, 3 pl. târấră; conj. prez. 3 să târáscă; ger. târấnd; part. târất verb tranzitiv târî

târî v. 1. a trage pe pământ, pe jos: a târî în robie; 2. a trage, a mișca cu anevoie: a-și târî picioarele; fig. a-și târî zilele, a duce o existența penibilă; 3. a păși cu greu: abia se târăște; 4. a se trage pe pântece ca șerpii; 5. fig. a se înjosi peste măsură înaintea celor mari. [Slav. TRĬETI, a freca, a călca]. verb tranzitiv târî

TÂRÎ́, târăsc, vb. IV. 1. Tranz. A mișca un lucru (greu) dintr-un loc în altul, trăgându-1 pe jos; a trage după sine cu sila un om, un animal. ◊ Expr. A târî barca pe uscat = a trăi greu. ♦ A lua, a purta, a duce cu sine. ♦ Fig. A îndemna, a împinge spre ceva (reprobabil); a antrena. 2. Refl. A merge, a înainta cu greu atingând pământul cu genunchii, cu coatele, cu burta; (despre animale) a înainta prin mișcări specifice, cu trupul lipit de pământ. ♦ A merge încet, a înainta cu greu, abia mișcându-și picioarele. 3. Refl. (Despre obiecte care atârnă) A atinge pământul cu partea de jos, a se freca de pământ. – Din sl. trĕti. verb tranzitiv târî

tirésc v. tr. (vsl. tirati, a freca, trĭeti, a freca, a treĭera; lat. térere. E rudă cu tîrlie și tîrnîĭ. V. tîrăsc, zătărăsc și treĭer). Vechĭ. Zdrobesc, sfărîm. – Și tîrăsc și întîrăsc, a -î́. verb tranzitiv tiresc

tîrắsc, a -î́ (vest) și tî́rîĭ, a (est) v. tr. (var. din tiresc. Cp. cu vir). Vechĭ (tîrăsc). Tiresc. Azĭ. Trag pe jos, pe pămînt: guzganu abea [!] tira o bucată de carne. Mișc cu greŭ: abea putea să-șĭ tirască picĭoarele de osteneală. Duc fără energie, fără demnitate: a-țĭ tîrî zilele, o vĭață păcătoasă. Duc cu mine, fac să mă urmeze: a tîrî cu tine o ceată de slugĭ. Fig. A tîrî pe cineva în noroĭ, a-l compromite, a-ĭ mînji numele. V. refl. Merg atingîndu-mĭ trupu de pămînt: șerpiĭ se tîrăsc, copiiĭ se tîrăsc deprinzîndu-se să umble. Merg (înaintez) cu greŭ: rănitu se tîrî pînă acasă, vaporu avariat se tîrî pînă la mal. Fig. Mă înjosesc peste măsură în fața celor marĭ: nu te tîrî ! V. remorchez. verb tranzitiv tîrăsc

a-și târî gazometrul expr. (iron.d. femei) a avea picioare scurte. verb tranzitiv așitârîgazometrul

Sinonime, declinări si rime ale cuvantului țara

Lista de cuvinte: a ă b c d e f g h i î j k l m n o p q r s ș t ț u v w x y z