țapin definitie

țapín, -ă, s.n., (țapină, -e, s.f.) – Unealtă pentru ridicarea / manipularea lemnului în pădure. „Un fel de secure vârfuită servind la transportul buștenilor” (Papahagi 1925). Termen general în Carpații românești (sapin, în sudul Trans., cf. ALR 1956: 617): „Lua-i țapinu-n spinare” (Ștețco 1990: 232). – Din țap > țapin (de la forma uneltei); cuv. țap se regăsește și în dial. arom., dar nu și în limba latină, deci este un cuv. daco-român, autohton (Papahagi); Lat. sapienus „brad„, provenit dintr-un cuvânt prelatin, probabil galic, sapus sau sappa (sappo + pinus = sapinus). „Existența în italiana sudică a derivatului zapino „brad” explică, după părerea noastră, fără nici un echivoc, originea termenului românesc actual țapin (unealtă, pârghie utilizată de butinarii maramureșeni pentru ridicarea, încărcarea și stivuirea buștenilor), din lat. sapinus, în înțelesul de lemn bun de lucru” (Bologa Acta Musei 2002: 369); Din germ. Zapin, Zappin (Țurcanu 2005: 42). substantiv neutru țapin

țapín și sapín n., pl. e, țapínă și sapínă f., pl. e și ĭ (nsl. capin, d. germ. carintian zappin, sapă de înlăturat mărăciniĭ, care vine d. it. zappa, sapă [de unde și sîrb. capa, topor], augm. zappone [de unde sîrb. cápûn]. Toate dintr´o răd. imitativă din care vine și țăpoĭ și zăpsesc și interj. jap. Bern. 1, 121). Tîrnăcop c´un singur braț (și acela oblic ca să formeze un unghĭ obtuz cu coada), care se bagă pe supt [!] grinzĭ și buștenĭ ca să-ĭ urneștĭ. – Țapín în Trans., sapín îm Ml., țapină în Maram. Buc. V. țiŭ, raz 1 și pîrghie. substantiv neutru țapin

ȚAPÍN s. n. v. țapină. substantiv neutru țapin

Sinonime, declinări si rime ale cuvantului țapin

țapin   nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular țapin țapinul
plural țapine țapinele
genitiv-dativ singular țapin țapinului
plural țapine țapinelor
Lista de cuvinte: a ă b c d e f g h i î j k l m n o p q r s ș t ț u v w x y z